Afecţiunea

images (3)Una din principalele cauze ale absenţei poftei de viaţă este sentimentul de a nu fi iubit, după cum, invers, sentimentul de a fi iubit susţine pofta de viaţă mai mult ca orice altceva. Există o multitudine de motive pentru care un om poate simţi că nu este iubit. E posibil ca el să se considere a fi o persoană atât de nesuferită, încât nimeni să nu‐l poată iubi; e posibil, tot aşa, ca în copilărie el să fi trebuit să se obişnuiască să aibă parte de mai puţină afecţiune decât alţi copii; după cum e posibil şi ca în fapt el să fie o persoană pe care nimeni nu o iubeşte. Dar în această din urmă eventualitate, cauza rezidă probabil în

lipsa încrederii în sine, datorată vreunei neşanse din prima tinereţe. Omul care se simte privat de iubire poate adopta, în consecinţă, o diversitate de atitudini. E posibil ca el să depună eforturi disperate de a se face iubit, dedându‐se, de pildă, la acte de caritate neobişnuite. Este însă foarte probabil că astfel nu va obţine ceea ce doreşte, pentru că motivele carităţii cuiva sunt uşor de ghicit de către beneficiari, iar firea umană este astfel alcătuită încât e dispusă să ofere dragoste mai ales celor care par să o ceară cel mai puţin. Aşa se face că omul care se străduieşte să cumpere afecţiunea prin acţiuni caritabile devine deziluzionat de experienţa ingratitudinii umane. Nu‐i trece nicicum prin minte că afecţiunea pe care el încearcă s‐o cumpere este ceva cu mult mai valoros decât foloasele materiale pe care el le oferă în schimb, şi totuşi sentimentul că aşa stau lucrurile stă la baza acţiunilor sale. Un altul, observând că nu este iubit, poate căuta să se răzbune pe lume, fie stârnind războaie şi revoluţii, fie mânuind un condei muiat în fiere, aşa cum a făcut‐o Jonathan Swift. Aceasta e o reacţie eroică la nenoroc, care reclamă suficientă forţă de caracter pentru a‐l face pe omul în cauză să se ridice împotriva restului lumii. Puţini sunt oamenii capabili să se ridice la asemenea înălţimi; marea majoritate, atât a bărbaţilor cât şi a femeilor, dacă se simt privaţi de iubire, se cufundă într‐o deznădejde timidă, uşurată doar prin ocazionale izbucniri de invidie şi răutate. De regulă, vieţile unor asemenea oameni devin extrem de egocentrice, iar absenţa afecţiunii le dă un sentiment de insecuritate de care ei încearcă în mod instinctiv să scape lăsând ca obişnuinţa să le domine total viaţa. Pentru că cei care se fac sclavii unei rutine invariabile sunt îndeobşte oameni stăpâniţi de teama faţă de lumea rece de afară şi de sentimentul că numai umblând pe cărări ce le sunt deja familiare vor fi feriţi de surprize neplăcute.

Cei ce înfruntă viaţa cu un sentiment de securitate sunt mult mai fericiţi decât cei ce o înfruntă cu unul de insecuritate, cel puţin câtă vreme sentimentul de securitate nu‐i duce la dezastru. Iar în marea majoritate a cazurilor, deşi nu în toate, sentimentul de securitate va contribui el însuşi la a‐l feri pe cel în cauză de primejdii în faţa cărora alţii ar sucomba. Dacă păşeşti pe o scândură îngustă deasupra unui abis, e mult mai probabil să cazi dacă simţi frică decât dacă nu simţi. Acelaşi lucru se aplică şi la conduita omului în viaţă. E posibil, fireşte, ca şi un om neînfricat să fie lovit de o nenorocire neaşteptată, dar este probabil că el va trece teafăr prin numeroase situaţii dificile în care un om timid ar sfârşi prost. Această formă utilă de încredere în sine îmbracă, fireşte, nenumărate forme. Unul o simte la munte, altul pe mare, iar un al treilea în aer. Dar încrederea în sine generală în faţa vieţii izvorăşte, mai mult decât din orice altceva, din obişnuinţa insului de a primi atâta afecţiune de felul potrivit, de câtă are nevoie.

Afecţiunea primită, nu cea oferită, este cea care generează acest sentiment de securitate, deşi el izvorăşte în cea mai mare măsură dintr‐o afecţiune reciprocă. Strict vorbind, nu doar afecţiunea, ci şi admiraţia are acest efect. Persoanele a căror profesie presupune obţinerea admiraţiei publice, cum este cazul cu actorii, predicatorii, oratorii şi politicienii, ajung să depindă din ce în ce mai mult de aplauze. Atunci când primesc răsplata admiraţiei publice, ei îşi simt viaţa plină de miez; pe când atunci când nu o obţin, devin mohorâţi şi egocentrici. Bunăvoinţa difuză a unei mulţimi valorează pentru ei cât valorează pentru alţii atenţia mai concentrată a câtorva. Copilul iubit de părinţi primeşte afecţiunea lor ca pe o lege a naturii. Nici nu se gândeşte prea mult la ea, deşi aceasta are o mare importanţă pentru fericirea lui. Gândurile îi sunt îndreptate spre lume, spre aventurile prin care trece şi spre cele şi mai minunate de care va avea parte când va fi mare. In

spatele tuturor acestor interese exterioare subzistă, însă, sentimentul că afecţiunea părintească îl va feri de dezastre. Copilul care, din indiferent ce motiv, este privat de afecţiunea părintească va deveni probabil timid şi nedoritor de aventuri, plin de teamă şi autocompătimire, incapabil să manifeste faţă de lume o dispoziţie de voioasă explorare. Un asemenea copil se poate apuca de la o vârstă surprinzător de fragedă să mediteze despre viaţă şi moarte, despre soarta omului. El devine un introvertit, la început melancolic, dar în cele din urmă caută o consolare fictivă în câte un sistem de filozofie sau de teologie. Lumea e un loc pestriţ, care cuprinde deopotrivă lucruri plăcute şi neplăcute, în succesiune aleatorie. Iar dorinţa de a face din ea un sistem sau o întocmire inteligibile este finalmente un rezultat al fricii, de fapt un fel de agorafobie sau frică de spaţii deschise. Intre cei patru pereţi ai bibliotecii sale, un cercetător timid se simte în siguranţă. Dacă izbuteşte să se autoconvingă că şi universul e la fel de ordonat, el poate simţi aproape aceeaşi siguranţă atunci când se încumetă să iasă în oraş. Un asemenea om, dacă ar fi avut parte de mai multă afecţiune, s‐ar fi temut mai puţin de lumea reală şi n‐ar fi fost nevoit să născocească o lume ideală care în gândurile sale să ţină locul celei reale.

Nu orice afecţiune, însă, are acest efect de încurajare a spiritului de aventură. Afecţiunea acordată trebuie ea însăşi să fie robustă, şi nu timidă, să dorească din partea subiectului ei excelenţă chiar mai mult decât siguranţă, deşi, fireşte, nici aceasta din urmă nu trebuie nesocotită. O mamă sau bonă timidă, care îi previne întruna pe copii asupra năpastelor ce se pot întâmpla, care crede că orice câine muşcă şi că orice vacă e un taur turbat, poate produce în ei o timiditate egală cu a ei şi‐i poate face să simtă că nu sunt în siguranţă decât atunci când se află în imediata ei apropiere. Unei mame peste măsură de posesive, acest sentiment din partea copilului poate să‐i fie agreabil: dependenţa copilului faţă de ea i se poate părea mai de dorit decât capacitatea acestuia de a se confrunta cu realităţile lumii. În acest caz, pe termen lung, copilul ei va avea probabil mai mult de pierdut decât dacă n‐ar fi fost iubit deloc. Deprinderile sufleteşti formate la vârsta fragedă tind să persiste de‐a lungul întregii vieţi. Mulţi oameni, atunci când se îndrăgostesc, caută un mic liman unde să se refugieze din lume, unde să poată fi siguri că vor fi admiraţi, deşi nu sunt demni de admiraţie, şi lăudaţi chiar şi atunci când nu merită. Pentru mulţi bărbaţi, căminul familial e un refugiu din calea adevărului: temerile şi timidităţile lor sunt cele ce‐i fac să se bucure de o companie în care pot face uitate aceste sentimente. Ei cer din partea soţiilor lor ceea ce mai înainte le oferea o mamă nechibzuită, şi totuşi se arată surprinşi dacă soţiile îi privesc ca pe nişte copii mari.

Definirea celui mai bun fel de afecţiune nu este un lucru tocmai uşor, pentru că, evident, ea trebuie să cuprindă şi un oarecare element protector. Nu ne simţim indiferenţi faţă de durerile celor pe care‐i iubim. Eu sunt totuşi de părere că teama de nenorociri, spre deosebire de simpatia faţă de cel căruia i s‐a întâmplat efectiv o nenorocire, trebuie să joace în afecţiune un rol cât se poate mai mic. Teama pentru alţii nu‐i decât un pic mai bună decât teama pentru noi înşine. În plus, ea este foarte adesea un paravan după care se ascunde posesivitatea. Sperăm că sporindu‐le temerile, putem obţine o dominaţie mai deplină asupra lor. Acesta e, fireşte, unul din motivele pentru care bărbaţilor le plac îndeobşte femeile timide, pentru că, protejându‐le, ajung să le stăpânească. Cantitatea de solicitudine care poate fi arătată unei persoane fără a‐i aduce prejudicii depinde de caracterul acesteia: o persoană cutezătoare şi aventuroasă poate suporta o doză mare de solicitudine fără ca aceasta să‐i dăuneze, pe când o persoană timidă trebuie îndemnată să nu‐şi pună toată nădejdea în alţii.

Afecţiunea primită are o dublă funcţie. Până acum am vorbit despre ea în legătură cu sentimentul de securitate, dar în viaţa adultă ea are un rost biologic şi mai important, şi anume paternitatea. Incapacitatea de a inspira iubire sexuală este o mare nefericire pentru orice bărbat sau femeie, deoarece ea îi privează de una dintre cel mai mari bucurii pe care le are de oferit viaţa. Mai devreme sau mai târziu, această deprivare va duce în mod aproape sigur la pierderea poftei de viaţă şi la introvertire. Foarte adesea, însă, necazurile din copilărie dau naştere unor defecte de caracter care sunt cauza incapacităţii de mai târziu de a beneficia de iubire. Această observaţie este pesemne mai adevărată în privinţa bărbaţilor decât a femeilor, pentru că îndeobşte femeile îi îndrăgesc pe bărbaţi pentru caracterul lor, pe când bărbaţii se înamorează de femei pentru felul cum arată. Sub

acest aspect, trebuie spus, bărbaţii se dovedesc inferiori femeilor, deoarece calităţile pe care bărbaţii le găsesc plăcute la femei sunt în ansamblu mai puţin dezirabile decât cele care le plac femeilor la bărbaţi. Nu sunt însă câtuşi de puţin sigur că e mai uşor de dobândit un caracter frumos decât o înfăţişare agreabilă; în orice caz, ceea ce e necesar pentru aceasta din urmă este mai bine înţeles şi mai lesne de realizat de către femei decât ceea ce e necesar pentru cel dintâi în cazul bărbaţilor.

Până aici am vorbit despre afecţiunea de care o persoană beneficiază. In continuare vreau să vorbesc despre afecţiunea pe care o persoană o dăruieste. Şi aceasta este de două feluri, dintre care unul este probabil cea mai importantă expresie a poftei de viaţă, pe când celălalt este o expresie a fricii.

Primul mi se pare întru totul admirabil, pe când cel din urmă este în cel mai bun caz o consolare. Dacă într‐o zi însorită faceţi o plimbare cu vaporul de‐a lungul unui ţărm frumos, veţi contempla ţărmul şi veţi simţi plăcere privindu‐l. Această plăcere izvorăşte integral din privitul spre în afară şi nu are nimic de‐a face cu vreo nevoie disperată a dumneavoastră. Pe când, dacă vaporul pe care vă aflaţi a naufragiat şi dumneavoastră vă îndreptaţi înot spre ţărm, veţi simţi pentru acesta un nou fel de iubire: ţărmul reprezintă securitatea faţă de valuri, iar frumuseţea sau urâţenia lui devin un lucru neimportant. Felul mai bun de afecţiune corespunde sentimentelor omului al cărui vapor este în siguranţă, iar celălalt fel, mai puţin elevat, corespunde sentimentelor înotătorului naufragiat. Primul dintre ele este posibil doar dacă un om se simte în siguranţă sau cel puţin este indiferent faţă de primejdiile care‐l pândesc; cel de‐al doilea, dimpotrivă, este pricinuit de sentimentul de insecuritate. Acest din urmă sentiment este cu mult mai subiectiv şi egocentric decât celălalt, deoarece persoana iubită este preţuită pentru serviciile pe care le oferă, nu pentru calităţile ei intrinseci. Nu vreau să sugerez însă că acest fel de afecţiune nu are de jucat un rol legitim în viaţă. În fapt, aproape orice afecţiune reală cuprinde, în combinaţie, câte ceva din ambele feluri, şi în măsura în care afecţiunea vindecă realmente sentimentul de insecuritate, ea îl face pe om liber să simtă din nou acel interes pentru lume, eclipsat în momentele de primejdie şi frică. Recunoscând rolul pe care o asemenea afecţiune îl are de jucat în viaţă, se impune totodată să admitem că ea este mai puţin desăvârşită decât cealaltă, pentru că depinde de frică, iar aceasta este un rău, şi de asemenea pentru că este mai egocentrică. În soiul cel mai bun de afecţiune un om spera să aibă parte de o nouă fericire, nu doar să scape de o veche nefericire.

Tipul optim de afecţiune este reciproc însufleţitor; fiecare din cei doi primeşte afecţiunea cu bucurie şi o dăruieşte fară efort, şi fiecare găseşte întreaga lume mai interesantă ca urmare a existenţei acestei fericiri reciproce. Mai există însă şi un alt tip, destul de des întâlnit, în care una din persoane suge vitalitatea celeilalte, una primeşte ceea ce cealaltă dăruieste, dar iară a da aproape nimic în schimb. Acestui tip‐vampir îi aparţin anumiţi inşi foarte plini de viaţă. Ei îşi extrag vitalitatea din victime una după alta, dar, în timp ce ei devin prosperi şi interesanţi, cei din a căror sevă se hrănesc devin palizi, melancolici şi posomorâţi. Indivizii de acest fel se folosesc de alţii în chip de mijloace pentru propriile lor scopuri, nevăzând niciodată în aceştia nişte scopuri în sine. La drept vorbind, ei nu sunt interesaţi de cei pe care pentru moment cred că‐i iubesc; îi interesează doar stimulentele pentru propriile lor activităţi, posibil de un fel cu totul impersonal. Evident că asta li se trage din câte o deficienţă a propriei lor firi, una însă extrem de greu de diagnosticat şi de lecuit. Este o caracteristică deseori asociată cu o mare ambiţie şi care, aş zice, îşi are obârşia într‐o viziune prea unilaterală despre factorii fericirii umane. Afecţiunea în sensul de interes genuin a două persoane una pentru cealaltă, aşadar nu doar ca mijloc pentru binele fiecăreia din ele în parte, ci ca o combinaţie având un bine comun, este unul din elementele cele mai importante ale adevăratei fericiri, iar omul al cărui eu este atât de îngrădit între nişte pereţi de oţel încât o asemenea dilatare îi este imposibilă pierde lucrul cel mai de preţ pe care‐l poate oferi viaţa, chiar dacă înregistrează mari reuşite profesionale. Ambiţia din al cărei orizont lipseşte afecţiunea este, de regulă, rezultatul unui fel de mânie sau ură împotriva genului uman, născută din vreun nenoroc din tinereţe, din nedreptăţi suferite în viaţa de mai târziu sau din vreo altă cauză dintre cele ce duc la mania persecuţiei. Un eu prea puternic este o închisoare din care un om trebuie să evadeze spre a se bucura din plin de viaţă. Aptitudinea pentru afecţiune genuină este unul din însemnele omului care a evadat din închisoarea

eului său. A avea parte de afecţiunea altora nu e nicidecum suficient; afecţiunea primită ar trebui să fie un declanşator al afecţiunii ce se cuvine oferită; afecţiunea îşi dobândeşte posibilităţile optime doar dacă este pe deplin reciprocă.

Obstacolele, psihologice sau sociale, care stânjenesc înflorirea afecţiunii reciproce reprezintă un mare rău, de care lumea a suferit dintotdeauna şi suferă şi în prezent. Oamenii pregetă să‐şi exprime admiraţia, de teama ca aceasta să nu fie cumva nelalocul ei; de asemenea, pregetă să ofere afecţiune, de teama suferinţei pe care le‐ar putea‐o provoca fie chiar persoana căreia i‐o dăruiesc, fie răutăţile şi clevetirile altora. Omul e îndemnat la precauţie atât în numele moralei, cât şi în numele experienţei de viaţă, rezultatul fiind descurajarea generozităţii şi a cutezanţei în materie de sentimente. Toate acestea tind să provoace timiditate şi mânie faţă de omenire, deoarece mulţi indivizi îşi reprimă astfel de‐a lungul întregii lor vieţi ceea ce constituie cu adevărat o nevoie fundamentală, iar în nouă cazuri din zece o condiţie indispensabilă a unei atitudini fericite şi expansive faţă de lume. Nu înseamnă că cei taxaţi în mod curent drept imorali ar fi în această privinţă superiori celor ce nu sunt aşa. În relaţiile sexuale foarte adesea nu există aproape nimic care să merite numit afecţiune reală; nu rareori există chiar o ostilitate fundamentală. Fiecare din cei doi încearcă nu să se dăruie pe sine, ci perseverează într‐o singurătate funciară, fiecare rămâne intact şi, ca atare, nefructificat. Asemenea experienţe sunt lipsite de orice valoare fundamentală. Nu susţin că astfel de relaţii trebuie neapărat evitate, pentru că paşii întreprinşi într‐o asemenea direcţie ar împuţina şi ocaziile unde s‐ar putea dezvolta o afecţiune sinceră şi profundă. Susţin însă că singurele relaţii sexuale care posedă cu adevărat valoare sunt cele în care nu există nici o reticenţă şi în care personalităţile celor doi se contopesc într‐o unică personalitate colectivă. Dintre toate formele de precauţie, precauţia în dragoste este, probabil, cea mai fatală adevăratei fericiri.

(sursa – carte-In cautarea fericirii – Bertrand Russell)

Sa va fie de folos oameni frumosi!

Psiholog Psihoterapeut Recatej Luana Luminita

http://www.luminasufletuluitau.ro

https://www.facebook.com/www.luminasufletuluitau.ro/?timeline_context_item_type=intro_card_work&timeline_context_item_source=100006009281416

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s